Constantin Codrescu: „Nu mai știm să iubim. Am uitat complet să iubim“
Loreta Popa
Jurnalul Național
Atunci când este vorba despre comorile acestui neam românesc, pe unii dintre noi uitarea ne doare. Şi doare şi mai tare când în loc să vedem respect, admiraţie şi iubire pentru artiştii noştri descoperim ură faţă de tot şi toate, dar mai ales pentru cultură. E drept, este infinit mai uşor să nu faci nimic, să fii atent la bârfe şi mondenităţi, dar total nefolositor pentru suflet. Dar haideţi, încercaţi să faceţi un pas spre altă lume, cea a teatrului, a valorilor reale, palpabile, clare ca lumina zilei! Dintotdeauna vocea sa a călăuzit paşi, a întărit în momentele grele şi a alinat suflete. Actor extraordinar, dascăl de excepție şi un om pe care doar providenţa ţi-l poate scoate în cale, răsplătindu-te pentru o faptă bună pe care ai uitat că ai făcut-o cândva. Constantin Codrescu face parte din noi, din cultura acestei ţări atât de încercată parcă de prea multe generaţii. De la „Moara cu noroc”, „Răscoala”, „Pentru patrie”, „Masca de argint”, „Capcana mercenarilor”, „Roşcovanul” şi „Lumini şi umbre”, ca să dăm câteva exemple, la înființarea secției române la Institutul de teatru de la Târgu Mureş, unde a fost profesor până în 1989, director al Teatrului Maria Filotti din Brăila și al Teatrului din Sfântu Gheorghe, Constantin Codrescu este un nume pe care sufletele noastre de români îl păstrează la loc de cinste. Constantin Codrescu se numără printre cei care aduc lumina şi o pun în cuvinte, căci a găsit răgazul unui volum despre sine, „Pribeag prin viaţa mea”, editat de Semne – Artemis.
Un om rar, a cărui voce nu a fost auzită des la cote înalte, ci doar învelită în molatica esenţă a blândeţii. „Bunicii mei au fost icoana mea de la Huși, de unde sunt eu“, spune cunoscutul actor. „De altfel, am scris și în cartea mea acest lucru. M-a tulburat clipa când am fugit cu bunica de la limanul Nistrului, speriat de faptul că toată lumea se refugia și se îngrozea de perspectiva acelei stele roșii care începuse să se întindă. E o amintire foarte dureroasă, pentru mine, copil fiind, și nu am putut să mi-o scot din minte. Icoana bunicilor și chiar a străbunicii, pe care au reușit să o cunosc în acel orășel. Am avut o profesoară minunată, am avut un asistent minunat. Pe doamna Aura Buzescu, asistent fiind Vlad Mugur și mai târziu, în ultimul an, Alexandru Finți. Am avut șansa unor oameni în primul rând Oameni, care iubeau cultura în toate manifestările ei. Îndemnurile și exemplele lor n-au urmărit decât generozitate și adevăr, dar şi o anumită cinste pe care atât cât am putut am încercat să o păstrez și să o transmit și eu la rândul meu. Din 1951 am funcționat ca şi cadru didactic, mai timid la început, dar apoi, încet, încet am ajuns să conduc un institut, chiar de limbă română la Târgu-Mureș. M-am socotit foarte bucuros și foarte mândru, chiar dacă în lumina unor absurde neînțelegeri, pentru că am înființat această școală. E minunat. Cu mare durere și regret a trebuit să mă retrag. Eram și obosit. E rândul altor generații, dar a fost o profesie dragă sufletului meu tocmai pentru că era apropiată celeilalte, de actor. Se îngemănau într-un mod fericit, mai mult decât fericit. Mulțumesc tinereții din dumneavoastră pe care eu cu tot sufletul o invidiez, căci nu o mai am și o mai găsesc doar cu sufletul și inima”, povesteşte Constantin Codrescu, cu glasul topit de emoţie.
E vremea schimbării şi a înţelepciunii numite acceptare, crede actorul şi profesorul Constantin Codrescu. „Vremurile din urmă au fost complicate pentru mine. M-am trezit în fața unor stări pe care mental le gândeam, încercam să le așez într-o anumită ordine, dar care m-au surprins în clipa în care m-am trezit în fața lor. M-am văzut dintr-odată fără ținta mea de-o viață, munca directă pe care am făcut-o. Am încetat să mai funcționez la facultate, justificat. Vârsta reclamă lucrul acesta, ce să-i facem! De asemenea, am încetat colaborările cu radioul, cu televiziunea. La televiziune am avut onoarea unor momente aniversare, am fost și eu acolo, undeva, dar radioul și-a încetat prezența în viața mea, din păcate. O colaborare cu teatrele e mai dificilă. S-a produs un justificat schimb de generații. La vârsta mea, din păcate, am rămas printre cei câțiva care mai încă zâmbim vieții, inevitabil încercând să ne convingem că așa este firesc, cu toate că în meseria noastră sunt anumite momente de excepție care firesc ar fi să arate altfel. Mă gândeam zilele trecute, nu vreau să acuz pe nimeni, așa e viața, destinul și așa mai departe, dar mă raportam la încercarea mea de rememorare a atitudinii mele față de generația de dinaintea mea și față de care aveam o formă nu numai de respect, ci şi de smerenie, lucru care din păcate s-a cam topit, nu mai există. Mă gândesc la studenții mei pe care torentul acesta numit viaţă i-a luat acum. Mai ales partea aceasta a doua a acestui an m-a buimăcit, a depăşit înțelegerile mele de om bătrân, trecut prin o grămadă de experiențe. Vă dați seama, începând din 1940, cam de când am devenit mai conștient. La 9 ani eram un copil novice, necunoscător, dar martor la o serie întreagă de evenimente tulburătoare pentru destinul familiei mele și pentru mine. Am asistat astăzi la o dispută televizată, în fapt la o necunoaștere a adevărului de către acești protagoniști ai acestor timpuri care se referă la niște experiențe, la niște trăiri, perspective raportate și la trecut pe care în general nu le cunosc și dacă le cunosc e mai rău că nu le-au înțeles. Este obsesia mea, am scris și eu o carte despre mine, despre viața mea, și vreau acum să încerc cu disperare să pun și eu în pagină un gând care mă topește. Este vroba despre acest frumos strigăt pe care-l ştiu de când eram copil, de când înălțam zmeul în înalturi, de când ascultam imnul cântându-se, un Uraaaaaaaaaaa infinit. Un strigăt superb ale cărui aripi s-au pierdut și astăzi în fața mea nu mai există decât un singur și trist și cumplit strigăt care este Ură. Ură în fața vieții, ură față de altul, ură față de adevăr. Este cumplit. Cam în limitele acestea simt că e mai bine că stau izolat. Nu mai am putere să lupt, nu mai putere să accept spectacolul de astăzi de la televizor, care m-a copleșit. Nu mai știm să iubim, am spus-o de multe ori. Am uitat complet să iubim. Partea de negru, de demon din noi a triumfat absolut. Nu mai iubim, ci urâm cu o generozitate și cu sfidarea tuturor adevărurilor. Incredibil! O spun eu la 81 de ani. Îmi pare rău că mă găsiți atât de înnegurat, dar ce să facem. Nu am cum să sar într-un picior. Mă bucur doar că trăiesc și că toți cei din preajma mea sunt sănătoși și doresc să mai fiu și eu alături de ei. Atâta tot, restul rămâne în puterea Celui de Sus, care este singurul Adevăr, singurul absolut și singura credință posibilă!”, şi-a încheiat pledoaria pentru viaţă marele actor.
